|
|
Pastravul indigen
(Salmo trutta fario)
Raspandire geografica
Pastravul indigen provine din regiunile nordice ale globului,
in Romania, el traieste exclusiv pe cursurile superioare ale raurilor
montane si in lacurile dintre munti, aparand extrem, de rar in alte ape,
cum sunt raurile si lacurile din regiunile deluroase. Poate fi intalnit
si in unele paraie din Tara Barsei, la inaltimi ce depasesc 400 m altitudine,
cu apele cristaline si foarte reci.
Caracteristici
Are un corp gros, alungit in forma de fus; partile laterale,
oarecum drepte, sunt acoperite cu solzi de dimensiuni foarte reduse, care
pot fi indepartati cu usurinta. Botul pestelui, relativ scurt, reprezinta
o treime din lungimea corpului. Are dinti extrem de puternici, bine dezvoltati
si ascutiti, indreptati spre interior, ceea ce-i serveste la retinerea
prazii fara dificultate, in apropierea cozii se gaseste o inotatoare dorsala
adipoasa, lipsita de radii osoase (care, la alti pesti, confera o anumita
rigiditate inotatoarelor), lucru ce caracterizeaza intreaga familie a
salmonidelor. Musculatura pastravului indigen este extrem de dezvoltata,
asigurandu-i o mare mobilitate in apele repezi de munte. Cu ajutorul acestei
musculaturi, pastravul este capabil sa sara la inaltimi care ating uneori
1,5-2 m, tasnind din apa ca o racheta, peste micile cascade sau obstacole
ale raurilor montane, in caz de nereusita, el repeta de mai multe ori
aceste salturi acrobatice.
Colorit
Pastravul indigen are un colorit splendid. Cu greu se
pot gasi exemplare cu culori identice. Coloritul difera in functie de
sex si de varsta, dar el este puternic influentat de activitatea diferentiata
a sistemului endocrin (care determina proportii diferite ale secretiilor
hormonale), de temperatura apei, de vegetatia subacvatica din albia respectiva,
de culoarea fundului raului, de anotimp etc. La adulti, spinarea este
verde-oliv sau brun-verzuie, fond pe care se pot distinge mai multe pete
negre si rosii. Flancurile sunt galben-verzui, de asemenea marcate cu
puncte negre si rosii, inconjurate cu un cerc ingust de culoare alba.
Inotatoarea dorsala a pestelui este impodobita si ea cu pete negre si
rosii, culoarea acestora devenind mai vie in perioada de reproducere.
Pe flancuri, mai ales la exemplarele tinere, se pot distinge pete transversale
tivite usor cu albastru, in perioada depunerii icrelor, petele rosii de
pe spatele si partile laterale ale pestelui devin alb-galbui, cu reflexe
metalice. Si culoarea carnii poate varia, de obicei fiind alba sau alb-roza.
Dezvoltare
Exemplarele cele mai numeroase din apele noastre au o
lungime de 20-40 cm si o greutate medie de 150-250 g. Exemplarele de 1-1,5
kg constituie adevarate trofee sportive, desi, conform unor documente
si traditiei orale, la noi au fost capturate in trecut si exemplare de
12 kg, lucru, ce pare intr-adevar incredibil. Astfel de exemplare trebuie
sa fi depasit varsta de 18-20 de ani. In lacul de acumulare de la Bicaz
(care, cu suprafata sa de 3 000 ha) au fost capturate de mai multe ori
exemplare de pastrav de 5-6 kg, fapt ce demonstreaza ca pastravul indigen
a gasit in acest lac o ambianta de trai potrivita si hrana suficienta.
Ritmul de dezvoltare al pastravului indigen in apele montare
din Romania
Biologie
Spatiul de trai caracteristic pastravului indigen il
constituie raurile montane cu cursul rapid si cu apele reci, perfect limpezi
si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor rauri montane nu
depaseste valoarea de 12?C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen
ridicandu-se la 7-9 cm3/l de apa. Pestele agreeaza numai apele limpezi,
cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si cea mai mica poluare,
populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor. O actiune
nefasta asupra pastravului o au si defrisarile nerationale ale zonelor
impadurite. Apele provenite din ploi se varsa fara a intalnii vreun obstacol
pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu elementele
spalate din sol. Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel,
raurile rostogolesc la vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand
de multe ori scapare in fata acestora. Curentii puternici de apa si pietrele
pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite
pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un
cuvant, spatiul de viata al pestelui.
Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite
tulburi cu ocazia ploilor si, in bratele mai limpezi ale raurilor, asteapta
ca apele sa se limpezeasca din nou pentru a se intoarce in locurile sale
de origine.
In timpul zilei, pastravul indigen prefera locurile unde raurile scalda
bolovani mari, adanciturile spalate sub mal de curentii apei sau locurile
adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului apei. El sta
la panda in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini
de copac sau picioarele podurilor, asteptand ca apele sa aduca spre el
prada preferata. Daca panda nu are succes, paraseste locul respectiv,
iesind la vanatoare. De obicei, pastravul este "mai activ" in
primele ore ale diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si
la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara. Vaneaza cu cea mai mare
pasiune inaintea ploii, incercand sa prinda prin saritura mustele si insectele
ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul
cu muste artificiale. Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci,
cele mai in varsta apele mai adinci, parasind destul de rar locurile lor
de refugiu.
In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta
caracter periodic. Pescarii care dau la pastrav nu au reusit insa nici
pana astazi sa stabileasca fara echivoc care anume este ora de varf a
poftei pastravului indigen, adica orele cand musca cel mai bine.
Pastravul indigen se hraneste cu larvele din apa ale unor insecte, precum
si cu insectele ce zboara deasupra apei (libelule, efemeride etc.). Consuma
extrem de rar hrana de origine vegetala. Atunci cand apetitul sau este
cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe
apa. Fiind acrobat excelent, pastravul indigen sare si apuca cu multa
precizie mustele, viespile si libelulele ce zboara in apropierea suprafetei
apei. Exemplarele mai mari isi devoreaza uneori semenii, caz in care pastravii
mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fuga. Meniul pastravului indigen
este adesea completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane,
cum este zglavoaca, boisteanul, grindelul etc.
Fiind un peste vorace, pastravul indigen vaneaza de cele mai multe ori
aruncandu-se asupra prazii, din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita
cand nu gaseste hrana indestulatoare, in astfel de perioade, oricare pescar
sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite
si inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi
in decurs de 30-40 minute, numar ce in alte imprejurari nu poate fi atins
nici macar intr-o zi intreaga de pescuit. De indata ce pastravul si-a
potolit foamea si incepe digerarea hranei, nu mai musca nici macar la
cea mai ademenitoare musca artificiala. Momeala asupra careia s-ar fi
aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte, acum este privita cu
ochi "indiferenti", intr-o stare de calm perfect. In aceasta
perioada, pestele sta "ancorat" in apele repezi de munte, cu
capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din ascunzisurile sale.
Se intampla adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia
sa inca din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi
atins macar suprafata apei.
De regula, la varsta de trei ani pastravul indigen atinge maturitatea
sexuala. Pentru femele, aceasta varsta se situeaza adesea abia pe la patru
ani. Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii octombrie in cazul
unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea
sexuala imbraca haina nuptiala. Coloritul lor devine mai intens, mai viu
ca de obicei, mai ales in ceea ce priveste culoarea rosie. Femelele si
masculii inoata in perechi in aceasta perioada, strabatand raul in amonte,
pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia raului este
acoperita de pietris. O singura femela depune la fiecare kilogram greutate
corporala cate 1500-2000 icre, de culoare rosie-portocalie, cu un diametru
de 4-5 mm.
Carnea pastravului indigen este lipsita de oase si nu are nici un fel
de gusturi secundare. Tratatele gastronomice din intreaga lume mentioneaza
acest peste ca pe unul dintre cei mai gustosi.
Pescuitul sportiv
Datele statistice din intreaga lume atesta ca pastravul
indigen are cei mai multi adepti in randurile pescarilor sportivi. Explicatia
este relativ simpla: capturarea "fair-play" a acestui "cavaler"
al raurilor montane constituie scoala cea mai inalta a pescuitului sportiv.
Potrivit unei zicale englezesti de larga raspandire, pescuitul pastravului
este de trei ori mai frumos decat al altor pesti deoarece: pestele este
frumos, modul de capturare este frumos, ca si peisajul in care se desfasoara
pescuitul.
Metoda corecta de prindere a pastravului indigen este pescuitul cu ajutorul
mustei artificiale, care se potriveste foarte bine cu nobletea pestelui.
Daca intelegem aceasta, putem considera toate celelalte metode drept neetice,
grosolane si chiar daunatoare. Unii localnici si lucratori din exploatarile
forestiere au provocat mari daune populatiei de pastravi din unele rauri
prin zagazuirea si schimbarea cursului apei, prinzand apoi cu mana pastravii
ramasi neajutorati in vechea albie uscata. Tot o metoda barbara de vanare
a pastravului este si prinderea sa cu sulite sau furci, pe timp de noapte,
la lumina tortelor ori a reflectoarelor sau cu ajutorul curentului electric.
Prinderea pastravului cu mana pe sub pietrele sau stancile din rauri constituie
de asemenea o metoda nesportiva. Utilizarea tuturor acestor metode este
interzisa prin lege, iar contravenientii sunt amendati sau pedepsiti prin
privatiune de libertate conform legii pescuitului.
De asemenea, legea pedepseste aspru si pe cei ce aseaza cosuri impletite
din nuiele, plase sau alte mijloace asemanatoare in apele de sub cascade
sau de sub morile cladite pe cursul raurilor montane. Pescuitul tuturor
peatilor, deci si al pastravului indigen, cu ajutorul substantelor chimice,
al narcoticelor sau al materialelor explozive este si el strict interzis
prin lege. Toti pescarii sportivi si toti iubitorii naturii au datoria
sa avertizeze imediat forurile competente ori de cate ori sunt martori
cand distrugatori iresponsabili ai naturii nimicesc prin metode nepermise
pastravul indigen, acest tezaur al apelor montane.
Pescuitul acestei specii este permis numai cu ajutorul unei singure undite,
tinuta exclusiv in mana. Este interzisa utilizarea simultana a doua sau
mai multe undite. Este interzisa de asemenea si asezarea unditei, cu carligul
in apa, pe mal sau pe pietrele din imprejurimile malului. Ca si la celelalte
specii, pescuitul pastravului indigen este permis numai ziua, incepand
cu rasaritul soarelui si pana la apus.
In legatura cu echipamentul pescarului sportiv care da la pastrav, trebuie
sa mentionam aici ca este de preferat ca intregul sau echipament sa fie
cit mai usor, iar varga, mulineta si firul sa constituie impreuna un tot
unitar armonios constituit. Numai asa se poate concepe capturarea, obosirea
acestui peste gustos, nemaivorbind de oboseala pe care o provoaca aruncarile
repetate.
Rezultatele cele mai frumoase le poate obtine acel pescar sportiv care
cunoaste perfect, in amanunt, toate caracteristicile cursului de apa respectiv.
Pastravul indigen, mai ales exemplarele mai batrane si mai experimentate,
are locurile lui preferate, de regula permanente, locuri pe care pescarul
sportiv trebuie sa le descopere. Portiunile de apa din jurul bolovanilor,
stancilor mai mari, unde raul curge mai linistit, locurile mai adanci,
unde de asemenea apele parca isi incetinesc usor curgerea, iata locurile
cautate cu predilectie de pastravi. Cand vremea este insorita, apropindu-ne
cu grija de asemenea locuri, putem vedea adesea cate un exemplar mai mare
de pastrav indigen care pluteste pe loc, aproape nemiscat, in asteptarea
prazii aduse de apele raului. Capturarea unor astfel de exemplare mari
necesita o mare rabdare si o foarte buna pregatire de specialitate, intrucat
orice gest iute, nechibzuit, fie cat de neinsemnat, sperie imediat acest
peste extrem de precaut.
Pe vreme insorita se poate incerca metoda cu musca "uscata",
prin care se lasa musca artificiala sa pluteasca putin pe suprafata apei,
oferind-o pastravului ca si cum ar fi o insecta cazuta in apa (tantar,
molie, libelula, viespe, musculita etc.). Daca pestii sunt infometati,
captura poate fi destul de bogata, mai ales in iunie-iulie, perioada in
care o specie de fluturasi fumurii de 2,5-3 cm obisnuiesc sa roiasca deasupra
raurilor cu pastravi. Luna august ofera deja rezultate mai putin spectaculoase
cu aceasta metoda, probabil din cauza scaderii temperaturii apei.
Metoda "umeda" cu musca artificiala da rezultate frumoase mai
ales in zilele innorate, cu vant, imediat inainte si dupa ploaie, dupa-amiaza
tarziu, pe inserate, in cazul utilizarii acestei metode, pe struna se
leaga o musca artificiala, iar pe cele doua strune auxiliare altele doua.
Prin miscarea usoara a acestora, imitand insectele cazute in apa, fara
viata deja, provocam pastravul sa muste. Secretul reusitei consta si aici
din conducerea cat mai naturala a momelii prin apa, lasarea sa in adanc
si ridicarea, dirijarea dupa cateva clipe de nemiscare spre stanga sau
dreapta. Este absolut necesar ca momeala sa nu fie miscata niciodata cu
o viteza superioara vitezei de curgere a raului. In cazul metodei umede,
faptul ca pestele a muscat se observa prin intinderea gutei, pe cand la
metoda uscata acest lucru poate fi sesizat privind cu atentie musca artificiala.
Atat pentru metoda umeda, cat si pentru cea uscata, astazi se fabrica
muste "fantezi", care nu seamana cu nici o insecta din natura.
Meritul lor este acela de a incita pastravii prin coloritul bizar, prin
forma neobisnuita si aripioarele oarecum iesite din comun.
Cei mai multi pescari sportivi experimentati, odata ajunsi la fata locului,
scutura mai intai tufele din apropierea malului pentru a vedea ce fel
de insecte isi iau zborul de acolo. Apoi utilizeaza ei insisi musca artificiala
care prezinta cea mai mare asemanare cu acestea. De cele mai multe ori
metoda da rezultate, insa exista imprejurari in care roadele se obtin
tocmai cu musca artificiala cu forma si coloritul total diferite de insectele
naturale respective. Pe de alta parte, se poate intampla ca, in ciuda
unui intreg arsenal de muste artificiale oferite pastravului, sa nu reusim
sa-l provocam nicicum la atac. In aceste cazuri, pestele este cel mai
probabil satul sau cine stie ce alt capriciu il determina sa ramana pasiv.
Aruncarea trebuie efectuata de asa maniera incat numai momeala sa atinga
suprafata apei, nu si guta. In caz contrar, in momentul impactului cu
apa, guta cu momeala emit un zgomot oarecum asemanator pocnetului de bici,
ceea ce sperie imediat pestele si deterioreaza si musca artificiala. Daca
pastravul se arunca avid asupra momelii care atinge suprafata apei, trebuie
sa intepam imediat, scurt si iute carligul. Dupa aceasta urmeaza obosirea
pestelui. Cand pescarul se afla pe malul apei, este indicat ca obosirea
pastravului sa coincida cu dirijarea treptata catre mal. Minciogul trebuie
indreptat totdeauna dinspre capul pastravului prins. Daca in clipa in
care momeala a atins suprafata apei pastravul nu a muscat, nu trebuie
sa ne pierdem sperantele, intrucat dupa cum am mai spus pescuitul pastravului
consta dintr-un sir aproape interminabil de aruncari repetate, intre timp
putem sa schimbam locul, observand cu atentie locurile cu vartejuri mai
mari, locurile cu ape mai linistite etc.
Experienta a demonstrat ca pastravii mari, musca rareori la muste artificiale,
deci trag cu precadere spre o prada mai substantiala, in cazul de fata
lingura metalica, blinkerul sau voblerele mici. Pescarii sportivi din
unele tari utilizeaza in aceste cazuri boisteanul, un peste mic care constituie
hrana preferata a pastravilor mari. Aceasta momeala este fixata pe carligul
numarul 3, cu coada lunga, trecut mai intai prin coada boisteanului si
introdus din nou in corpul momelii mai sus, in directia capului (conform
lungimii cirligului). Undita este de 2,70 m iar guta de obicei de 0,30,
cea de 0,20 fiind utilizata mai rar.
O alta metoda folosita in apele care abunda in pastrav este cea de prindere
cu voblerul, lingura, sau cu ajutorul combinatiei lingura-musca artificiala.
Lingura este fixata pe struna fara a se utiliza vartejul, intrucat atentia
pastravului ar fi atrasa de acesta si nu de lingura in sine; pastravul
mare musca cu putere lingura. Imediat dupa agatarea carligului trebuie
sa inceapa obosirea lui, preferabil prin dirijarea spre ape mai domoale
si lipsite de obstacole. Cu lingura si voblerul se obtin rezultate deosebite
in lacurile montane naturale sau baraje.
Unele tratate de specialitate straine amintesc si asa numita metoda de
pescuire "prin pipaire" a pastravului, care are ca scop capturarea
exemplarelor mai mari prin fixarea unei lacuste, a unei viespi sau a unui
fluture pe carligul de 7-10. Carligul astfel prevazut cu momeala naturala
nu este aruncat departe si nici plutit pe suprafata apei, ci este lasat
sa cada in repetate randuri pe suprafata apei "pipaind-o", in
timp ce pescarul sta la mal, ascuns printre tufe. Metoda prin pipaire
se poate practica eficient indeosebi acolo unde, pe malul raului, se afla
o bogata vegetatie, tufe, multi copaci. Pastravii, mai ales exemplarele
mai mari, se vor repezi asupra momelii cu salturi superbe, datoria pescarului
fiind aceea de a agata imediat carligul, nu insa excesiv de brusc. In
aceste portiuni acoperite de tufe, obosirea si prinderea cu minciogul
a pestelui agatat in cirlig este adesea anevoioasa.
Perioada in care pescuitul pastravului indigen este permis se intinde
de la 1 mai pana la 15 septembrie, in timp ce perioada sa de reproducere,
cand pescuitul este deci interzis, tine de la 15 septembrie pana la 30
martie.
Zilele cand pescuitul pastravului este permis, precum si numarul admis
de pastravi prinsi poate varia de la rau la rau.
Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm.
|
|